Re-umanizarea educației
Articolul original a fost redactat în limba engleză.
La sfârșitul verii, am început să lucrez la planul de predare pentru noul an școlar. Am reflectat asupra subiectelor contemporane, atât din țară, cât și externe, pe care le găsesc relevante și urgente în lumea în care trăim. Am cântărit avantaje și dezavantaje ale diferitelor modalități de a aborda aceste subiecte, inclusiv diferite tipuri de pedagogii.
Am îmbrățișat cu un nou entuziasm convingerea lui Freire că acest tip de educație tradițional, educația depozitară, nu doar că nu ne va duce unde trebuie, dar cu fiecare testare standardizată și notare a performanțelor elevilor, cu fiecare director de școală susținut politic și cu implicarea Bisericii Ortodoxe în sistemul de învățământ public, ne afundăm din ce în ce mai mult.
Am reflectat iar asupra posibilităților de a fi siguri că ceea ce le oferim elevilor, aflați în limitele unui sistem foarte centralizat și extrem de politizat, nu este o educație depozitară, ci mai degrabă tovărășie de-a lungul unui drum care îi va duce spre descoperire de sine, iubire de sine și increderea în sine, având ca scop final atingerea potențialului maxim.
Înainte de a trece mai departe, câteva cuvinte despre educația depozitară: este acea abordare în care profesorul consideră că misiunea lui este de a-i învăța pe copii ce crede el că este bine pentru aceștia, pentru a-i pregăti cât mai bine pentru viață – înțeleasă ca o funcție prescrisă sau ca un set de funcții pe care economia capitalistă și o societate dominată de norme le prezintă drept niște căi bune, demne sau profitabile.
În această abordare, actul de predare este „un act de depozitare, în care elevii reprezintă recipientele, iar profesorul este cel care varsă conținut în acestea. În loc de a comunica, profesorul emite comunicate și face depozite pe care elevii le primesc ascultători, le memorează și le repetă.”
În acest tip de sistem educațional, elevii sunt obiecte în timp ce profesorul este protagonistul, cel care cunoaște totul – inclusiv ce trebuie dobândit pentru o viață împlinită, prezentat iluzoriu drept succes.
O problemă majoră a educației depozitare este crearea și menținerea ierarhiilor prin prezentarea superiorității și inferiorității bazate pe dovezi, folosind diverse tehnici și instrumente de învățare – astfel erodând și îndepărtând oamenii de conceptele de solidaritate, egalitate și, în cele din urmă, dezumanizând toti participanții ce sunt împinși (așadar, cui îi pasă de etică!) într-o competiție spre ignoranță, alienare, suferință și război. Suferința acestora este de ordin atât mental, cât și fizic.
Nu avem nevoie de statistici pentru a observa ceea ce e evident, și anume frica constantă a celor privilegiați de a pierde ce au, care îi face să caute protecție și apărare de genul sistemelor costisitoare anti-efracție, terapie, medicamente etc – sau, mai rău, ideologii politice de dreapta, nazism etc.
Ca urmare, cei mai puțin privilegiați continuă să trăiască în condiții ce se înrăutațesc, ajungând sub orice nivel acceptabil de sărăcie și demnitate. Aș putea lista o serie de distopii ca exemplu, drept avertizare, dar de dragul conciziei, o să menționez doar Minunata lume nouă scrisă de Huxley.
Deci, prin extrapolare, putem argumenta că, în viitor, educația de tip depozitar va duce (daca nu a dus deja acolo) la un nivel de frică și alienare a întregii societăți ce va împiedica până și stabilirea unui diagnostic, nemaivorbind de un posibil tratament.
Citește și Școala ca o insulă
Într-o lume în care a devenit extrem de problematic cum să mănânci sau să te îmbraci din surse etice și sănătoase (fără a mai ține cont și de plata facturilor), profesorii, elevii și părintii fac din rezultatele obținute la testările naționale/standardizate – în care un subiect important ar putea fi de a demonstra ca Cenusareasa este un basm și nu o poveste scurtă – un punct culminant al vieții.
Această abordare este atât de îndepărtată de ceea ce ne învață Freire, de empatie și bun simt, încât nici nu știi de unde ai putea începe procesul de schimbare. În plus, este deja consacrat sistemul în care profesorii sunt încurajați să nu îi considere pe elevi drept partenerii lor în procesul de educație.
Dimpotrivă, acestora le este atribuit rolul de oponenți ai profesorilor în calea lor spre premii, măriri salariale, recunoașterea meritelor în competiții naționale și internaționale interșcolare.
Si-atunci, cum te poti asigura că încă mai ai un job, că nu le oferi copiilor prostii instituționale – iar în același timp - îi pregătești pentru examenele ce sunt tratate cu maximă seriozitate de către elevi și părinți? Prin empatie, susțin eu.
Empatia înțeleasă nu (doar) ca acea dragoste-pentru-toți-cu-aromă-de-unicorn, dar (de asemenea) ca o cercetare constantă a motivației reale din spatele unor acțiuni, dorințe, frici.
Empatia ca o dorință cultivată și exersată de a nu îți trata semenii ca inferiori sau superiori, ci mai degrabă ca pe niște companioni în explorarea minunilor lumii – asta înseamnă Freire. Sau, cel putin, asta înseamnă pentru mine, ca pedagog.
Este esențial să considerăm abilitatea elevilor de a chestiona și evalua lumea în care trăim ca fiind un obiectiv de importanță majoră. În absența lui, mulți elevi sunt privați de oportunitatea de a-și îmbunătăți viețile, mulți alții ajung să frecventeze școala din inerție, absenți sau temători, în timp ce unii ajung chiar să renunțe la școală, în lipsa performanței și al suportului.
În România, asta se întâmplă cu elevi romi, elevi cu dizabilități, elevi LGBT, elevi din familii ce au fost nevoite să migreze pentru a supraviețui (economic și/sau fizic), elevi evrei, elevi ce provin din diferite culte religioase – altul decât cel creștin-ortodox. Deseori, fetele, mai mult decat băieții, devin victimele opresiunii acestui apparatus ce se presupune că ar trebui să îi ajute în dezvoltare.
Deseori, câteva dintre identitățile enumerate mai sus vor reuși să co-existe – dar încearcă să discuți despre intersecționalitate într-o cancelarie de liceu român – chiar și a unuia de elită cum este cel în care predau!
Cât despre directorii de școli, aceștia sunt prea ocupați cu protejarea poziției lor pentru a mai realiza ca ignoranța în astfel de subiecte poate avea urmări mai grave decât orice schimbare politică.
Ce poate fi făcut pentru a opri educația depozitară și a schimba lucrurile, direcționându-le spre un tip de educație bazat pe învățare cooperativă, ce oferă sprijin și nu îndoctrinare și standardizare?
În opinia mea, în țările în care au avut loc mari schimbări politice, unde, inevitabil, disparitățile economice și intoleranța vor ajunge la cote maxime, iar populația va ajunge divizată, atât socio-economic, cât și cultural, ar trebui să fie obligatorie instruirea profesorilor în pedagogia oprimatului, concept introdus de Freire.
Află mai multe despre Cele 10 principii globale pentru o școală care promovează diversitatea și drepturile copilului
Trebuie să reinventăm definițiile unor noțiuni ca predare, învățare, evaluare, succes.
Pedagogia lui Freire se bazează pe câțiva piloni. Cei mai importanți pentru mine, personal, în calitate de educatoare de origine romă în sistemul public și la firul ierbii, cu o istorie solidă în activismul pentru drepturile omului, sunt dialogul și gândirea critică.
Pentru Freire, „să exiști, într-un mod uman, înseamnă să dai un nume lumii, să o schimbi”. Pentru a face asta, ai nevoie să ți se ofere ocazia de a vedea, de a recunoaște ce anume te oprimă – pentru că asta să se întâmple, dialogul este esențial.
Dialogul ca „întrunire între oameni, mediată de lume, pentru a da un nume lumii” este posibil doar într-un mediu în care toți participanții se simt sprijiniți și importanți în egală măsura, astfel se simt confortabil să vorbească și să exploreze împreună problemele și soluțiile legate de viețile lor reale, de nevoile și greutățile lor de zi cu zi.
Pentru a ajunge aici, este necesară o „profundă iubire pentru lume și oameni”. E nevoie de modestie, încredere și de un tipar de gândire pozitiv și constructiv pentru toate părțile ce ar trebui să formeze rețeaua de sprijin pentru elevi: profesori, părinți, directori, politicieni.
Dacă toate acestea nu există, elevii nu le pot învăța de unii singuri – de aici, efectele problematice descrise mai sus ce vor deveni inevitabile.
Freire ne avertizează că nu este suficient doar dialogul pentru ca elevii oprimați să devină „mai umani”. Gândirea critică este o competență esențiala pentru a putea avea rezultate constructive. Transformarea nu este posibilă fără gandire critică.
După cum spune și Freire: „Dialogul adevărat nu poate exista până ce participanții la dialog nu vor folosi gândirea critică, […] ce ne arată o solidaritate indivizibilă între lume și oameni și nu admite nicio dihotomie între ei; […] ce percepe realitatea mai degrabă ca pe un proces, o transformare, decât o entitate statică; ce nu se separă de acțiune, ci se afundă în temporalitate fără a se teme de eventuale riscuri”.
Acest articol nu se dorește a fi doar o prezentare pe scurt a câtorva dintre conceptele teoretice din pedagogia lui Paulo Freire. Poate fi privit și ca un call for action informat pentru ideile ce lipsesc cu desăvârșire din modulele pedagogice și din orice altceva ar considera sistemul nostru educațional ca făcând parte din pregătirea profesorilor.
Este o chemare spre explorare, conceperea, punerea în practică și chestionarea constantă a pedagogiilor noastre; pentru a evalua în mod constant dacă, ce și cum îi învățăm pe elevi le oferă acestora putere, în contrast cu a ne păzi fiecare spatele.
Într-un sistem cum este cel din România, nu doar elevii din categoriile mai sus menționate riscă să devină oprimați și neglijați, ci toți elevii – de fapt chiar și toți profesorii și părinții.
„Te aves baxtalo” din inimă pentru toți în noul an de învățare! Să sperăm că lecturarea acestui articol va inspira și informa, ceea ce va ajuta în purtarea unui dialog constructiv, având ca țintă identificarea și comunicarea acelor probleme atât de relevante în viețile elevilor, pentru a-i putea pregăti să le rezolve și în cele din urmă, să își atingă adevăratul lor potențial.
de Roxana Marin
Roxana Marin predă limba engleză, cultură și civilizație britanică și americană și literatura universală, la nivel liceal. Este antrenoare și arbitru de public speaking și debate. Activistă. Consultant privind echitatea în educație. Facilitator și creatoare de curs de formare pentru schimbare comportamentală.
Roxana are multe titulaturi, dar niciuna nu îi surprinde personalitatea pe deplin. Ea spune doar că e profesoară la Coșbuc și fondatoare CARE – Centrul pentru Acțiune si Responsabilitate în Educatie. Și că este o doamnă drăguță, care are mereu prăjiturele la îndemână. Și-atât!
