Neputința sistemului = Discriminarea subtilă a Copiilor
E dimineață. Mă alătur masei de oameni care merge grăbită să ajungă la serviciu sau să-și ducă copiii la școală. Adormiți și posomorâți, copiii parcă atârnă de mâna părinților ca într-o spânzurătoare colectivă. Ceea ce îmi captează atenția în fiecare dimineață este numărul mic de copii care manifestă entuziasm în ceea ce privește ”mersul la școală”. Privind chipul acestor copii, îmi amintesc o discuție pe care am avut-o, odată, cu un adolescent ”opoziționist”, ”chiulangiu” și ”lipsit de chef, când venea vorba de școală”: ”Păiii, de ce să merg la școală? Doamna dirigintă spune că nu sunt bun de nimic, profu’ de chimie parcă vorbește în chineză, iar colegii spun că sunt nebun pentru că am ADHD. Deci, pentru ce să mă duc... la Școală?”
Primul impuls care mi-a venit a fost să utilizez acel clișeu care este simultan dulceag și amar: ”Doar dacă mergi la școală și înveți o să ai un viitor…” Dulceag pentru că aș fi făcut referire la un viitor incert, după cum mi-a mărturisit un alt copil de șapte ani: ”Eu nu vreau să merg la școală pentru ca mai apoi să ajung ca mama care muncește mult și din cauza asta este mereu obosită și supărată, și se joacă puțin cu mine.” Amar pentru că, practic, i-aș fi propus adolescentului să treacă prin chinuri ”inimaginabile” timp de câțiva ani de zile. I-aș fi recomandat, ca metodă de a ajunge la un viitor măreț, un prezent dureros bazat pe critică, neacceptare, lipsă de disponibilitate emoțională și lipsă de suport etc. Am înghițit în sec și tot ce am putut să spun a fost: ”Din ce-mi spui tu înțeleg că îți este foarte greu să mergi la școală în condițiile astea și că deseori te simți rușinat, speriat și trist. Poate ai dreptate...”
Am ajuns în fața școlii. Clanța rece de la poartă mă trezește din această reverie pesimistă. În timp ce urc treptele de la ”intrarea profesorilor”, încerc să-mi ridic moralul spunându-mi: ”Aici o să fie diferit!” Totodată, nu pot abține să nu mă întreb: ”Oare de ce profesorii au nevoie de o intrare separată? De unde nevoia unei intrări oficiale? Care ar fi beneficiile unei intrări comune? O relație mai bună cu elevii, o formă subtilă de monitorizare, o înțelegere mai profundă a comportamentelor copiilor, un exemplu pozitiv din partea adultului, manifestarea concretă a respectului…
O voce guturală mă întâmpină imediat ce intru în școală: ”Bună ziua! Unde mergeți?” Răspund sacadat, militărește: ”Bună ziua! Aș dori să discut la doamna profesoară X. Mă puteți ajuta?”. Domnul de la pază, în timp ce îmi indică o zonă imaginară ce este cu trei pași mai la stânga față de poziția mea inițială, spune: ”Așteptați aici!” Aștept și privesc pereții. Câteva afișe și fotografii îmi atrag atenția. Sunt descrieri și imagini ale proiectelor realizate de-a lungul timpului în cadrul școlii.
”Bună ziua! Poftiți la mine în cabinet! Bănuiesc că ați venit pentru elevul Y?” Nu am timp să răspund deoarece doamna X s-a avântat pe coridor cu pași mărunți și repezi. În timp ce încercam, politicos, să țin pasul cu dânsa, răspund: ”Da, am venit să discutăm despre Y. Bună ziua!” Am senzația că sunt ”luat tare”. Poate este doar o senzație, până la urmă este prima dată când vorbesc cu această persoană. Ajungem în cabinetul îngust și prost luminat din cauza geamului minuscul. Deși nu văd chipul doamnei profesoare, vocea ei fermă umple cu sens semiîntunericul în care ne aflăm: ”Principala problemă cu Y este că face doar ce vrea el. Nu stă în banca sa, nu este atent la ore și nu ascultă de profesor. Eu înțeleg că acești copii au dreptul la educație, dar și ceilalți copii din clasă au același drept, nu? Să știți că nu e singurul din clasă. Mai sunt doi copii cu probleme și, dacă ai o clasă cu 30 de elevi, lucrurile devin foarte complicate.”
Când doamna profesoară face o mică pauză, îndrăznesc și spun: ”Da, sunt de acord cu dumneavoastră și aș dori…” Nu apuc să termin propoziția pentru că doamna profesoară revine, întrerupându-mă și ridicând puțin tonul: ”Am înțeles de la părinți că ar fi a patra școală la care Y nu s-a putut adapta…Poate ar fi mai bine pentru el să meargă la o școală specială. Eu, să știți, că am discutat acest lucru și cu părinții. Apropos, cu părinții ați discutat? Ei ce v-au spus? Eu cred că e nevoie de mai multă disciplină și acasă” Încep să mă ”încălzesc”: ”Momentan, nu cred că putem discuta despre școala specială. Da, am vorbit cu părinții, ei vin săptămânal la consiliere, dar, din nefericire, părinții pot controla doar parțial ceea ce se întâmplă la școală și de aceea aș dori să știu cum ați procedat până acum? Adică, cum s-a intervenit? Cine a intervenit? Ce a funcționat și ce nu?” Doamna profesoară, după un moment de tăcere, spune: ”S-a intervenit conform regulamentului: s-a dat avertisment verbal și scris, apoi s-a trecut la scăderea notei la purtare. Acum… are nota patru, dacă nu mă înșel.”
Simt presiunea să intervin: ”Și pe mai departe care ar fi planul? Cum vedeți dumneavoastră soluționarea situației pentru că aceste metode, e clar, nu au oferit rezultatul scontat?” Tăcere.
Continui: ”Înțeleg că e foarte greu pentru orice profesor să lucreze simultan cu 30 de elevi. Consider că este un efort suprauman mai ales când ai de-a face cu un curriculum rigid, stufos și de multe ori insipid. Cu toate astea, credeți că am putea, împreună, să schimbăm puțin modul în care profesorii și colegii relaționează cu Y, pentru că în momentul de față are parte numai de experiențe negative: critici, amenințări, reproșuri, jigniri, hărțuire…Toate acestea îl determină să fie și mai agresiv deoarece este singurul mod în care se poate apăra. Cred că stabilirea unei relații pozitive și focusarea pe calitățile și competențele lui ar reuși să-l scoată din acest tipar defensiv. Cred că l-ar ajuta să discutați mai mult cu el, să-l ”băgați în seamă”, cum se spune, să-i dovediți că este bun la ceva, la orice…Orice contact pozitiv…” Tăcere.
Continui: ”Cine din școală ne-ar mai putea ajuta? Poate consilierul psihologic?” Doamna profesoară intervine scurt: ”Cred că glumiți! Avem un consilier psihologic cu o normă de 14 ore pe săptămână la 1.000 de elevi. Iar ceea ce-mi cereți dumneavoastră să fac, adică să discut mai mult cu el, este imposibil pentru mine deoarece nu am timp…” Continui să vorbesc, dar simt că mesajul ricoșează prin semiîntunericul încăperii fără să găsească un receptor. Mă opresc și, după câteva replici politicoase, întâlnirea se încheie cu uzitatul: ”Ținem legătura!”
Mergând pe strada aglomerată, încerc să elaborez mintal deznodământul poveștii: Y o să rămână repetent din cauza notei la purtare sau, așa cum s-a mai întâmplat, va fi transferat la o altă instituție, în urma unei înțelegeri între școală și părinți. El va ajunge problema altcuiva pentru că: există un număr insuficient de consilieri școlari; cadrele didactice nu au formarea necesară pentru a interveni eficient în astfel de situații; curriculumul rigid, stufos și, uneori, inutil, sufocă orice inițiativă de a interveni; nu există la nivel local servicii specializate de asistență psihologică, atât pentru copii, cît și pentru părinții aflați în situații de speciale…
În loc de concluzie. Dacă definiția discriminării este: ”Politică prin care… o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime”, atunci lui Y îi este încălcat dreptul la Non-discriminare. Adică, principiul conform căruia toți copiii, indiferent de etnie, religie, situație materială, stare de sănătate, etc., trebuie să se bucure de toate drepturile (inclusiv dreptul la educație de calitate și în conformitate cu particularitățile copilului), statul fiind obligat să protejeze copiii împotriva oricăror forme de discriminare (art. 2, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului).
Marius Rusu
Salvați Copiii, România
Psiholog Clinician, Experiență în lucrul cu părinți și copii, în abordarea problematicilor ca: dificultăți emoționale, comportamentale, creșterea și educarea non-violentă a copilului.
