Școala servește drept loc de refugiu și de cunoaștere, de deschidere către lumea din care învățăm să facem parte. Este oare la fel pentru toți elevii?
Am creat rubrica „Minoritar la școală” pentru a afla mai multe despre experiențele diverse din școala românească și pentru a afla poveștile foștilor elevi și a învăța din ele pentru o schimbare în educatie, pentru o educație fără discriminare.
Daria Bulzan, youtuber
Experiența mea în școala românească este destul de complicată sau cel puțin a fost. Fiind o fată transgender, am reușit mereu să fiu o țintă, fără să fac nimic. Dacă mă gândesc acum, cu siguranță toate insultele și îmbrâncelile au pornit de la ne-educatia elevilor, lipsa de informație, de la părinți și, de ce nu, chiar de la școală.
A trebuit să lupt, în adevăratul sens al cuvântului, pentru dreptate și acceptare. Cu ajutorul mamei am adus niște awareness în școală, dar asta nu înseamnă că este un mediu mai prielnic, ci doar că au cunoscut un caz de genul meu, au văzut măcar că există. Partea pozitivă rămâne că eu sunt tot eu, merg la școală ca fată transgender și nu îmi va fi niciodată rușine cu acest lucru.
Consider totuși că lipsește în școlile românești educația sexuală, care nu e menită doar să îl facă pe elev să înțeleagă că există mai multe tipuri de oameni în afară de „mama și tata”, dar să îl ajute să se ferească de multe boli și să constientizeze consecințele faptelor lui. Din păcate, mulți elevi încă se avântă în subiectul sexualității pe cont propriu, fără multă informație, și de aici multe lucruri care nu ar trebui să se întâmple.
Am cunoscut de asemenea mulți elevi care făceau parte din anumite categorii minoritare, aceștia fiind ulterior forțați să se lase de școală, din cauza indiferenței, discriminării și neînțelegerii. Acest lucru nu este deloc acceptabil, într-o Românie a secolului XXI, a anului 2016.
Adrian Păun, Fondator si coordonator al festivalului independent de film RO Q DOC
În anii ‘70 cand eu eram elev, subiectul homosexualităţii nu era discutat în public, nu pentru că homosexualii şi orientarea gay nu ar fi existat – articolul 200 din Codul Penal al Republicii Socialiste România atesta clar existenţa noastră – ci pentru că un asemenea subiect nu era deloc pe placul autorităţilor comuniste.
În şcoală însă noi ştiam cine e şi cine nu e „homo” sau „poponar”, nu era cine ştie ce tragedie, mai grav era dacă aflau părinţii, eu însumi eram cunoscut ca fiind „mort după băieţi". Şi unii profesori ştiau asta, însă se prefăceau că nu ştiu, că n-au observat asta, atitudinea lor făcându-i cumva complici. Am avut parte de profesori deschişi la minte, cred că am fost norocos.
