Sunt un tip norocos - Falsă biografie*
Să nu vă gândiți că mi se întâmplă în fiecare zi chestii care te fac să zici: a dat norocul peste el. E vorba mai mult de context. Sunt bărbat, trăiesc în capitala unei țări (relativ) civilizate din Uniunea Europeană, sunt blond cu ochi albaștri ceea ce mă face să arăt ca un vestic, iar asta poate fi, pe rând, un avantaj și un dezavantaj (când încearcă să mă tragă unii în piept). Am fost la școală, la universitate, apoi am făcut un master, acum sunt student din nou, la distanță.
Ceea ce înseamnă că am calculator și conexiune la Internet, da, știți cu toții, România are viteză. Aș spune că sunt sănătos, am un acoperiș deasupra capului și nu-mi amintesc să mă fi culcat vreodată nemâncat fără ca asta să fi fost strict alegerea mea pe motive de dietă sau sănătate. Da, un tip norocos, genul de noroc de care nu ești conștient mai devreme în viață, când vârsta nu s-a transformat încă în experiență.
La grădiniță nu mă preocupa ceva anume sau cel puțin nu-mi amintesc. Părinții mei lucrau pe șantier. Pentru că produceau energia țării erau considerați o categorie privilegiată. În ciuda înlesnirilor, era greu pe șantier în anii comunismului, izolați în creierii munților și desigur, am observat diferențele dintre grădinița de acolo și cea din Timișoara unde ne-am mutat când aveam 5 ani și mă pregăteam să încep școala. Dar, nu, când m-au lăsat la grădinița de cartier din marele oraș nu am plâns pentru că îmi lipsea ceva, eram doar un copil emotiv.
În școala primară și generală am fost premiant cu coroniță, șef de detașament și chiar secretar general al organizației utece (Uniunea Tinerilor Comuniști UTC - înainte să vă grăbiți să credeți că aș fi avut afinități comuniste, vă asigur că eram doar un tocilar inofensiv care a împlinit vârsta de 14 ani înaintea celorlați colegi din clasa a opta pentru că ai mei reușiseră să mă dea de la șapte ani la școală). Trecerea de la statutul de preferat al profesorilor la ignorat in corpore, a se citi intrarea la liceu, a fost o traumă psihologică pe care nu o voi uita niciodată. Totuși, împins de la spate de părinți, intrasem la matematică-fizică la cel mai bun liceu din Timișoara. Prietenii mei absolvenți de Loga nu sunt de acord cu afirmația asta. În fine. Până în facultate am rămas emoțional un adolescent întârziat și mi-ar fi rușine să mărturisesc aici care erau preocupările mele de căpătâi în acea perioadă. Cu siguranță nu mă credeam norocos.
La 25 de ani am început să lucrez la, pe vremea aceea, Fundația pentru o Societate Deschisă și asta nu a fost doar întâlnirea cu filosofia lui Popper si cu Soros însuși, ci și primul contact contondent cu realitatea altora. Tot la 25 de ani mi-am început coming out-ul, proces care durează până în zilele noastre. De atunci am început să-mi dau seama că sunt norocos: nu trăisem la țară într-un cătun izolat, nu umblasem în picioarele goale prin noroi, nu făcusem naveta la școală câte o oră dus și una întors în fiecare zi, familia nu mă izgonise de acasă.
Nu fusesem Rică, colegul meu din clasa întâi, pe care tovarășu’ l-a pus în prima bancă fiindcă era copil problemă - învățătorului nostru îi placea să țină elementele turbulente aproape pentru a le controla mai bine. Rică era mai zvăpăiat, nu învăța bine și era de etnie roma.
Nu fusesem Geanina, fata pe care am intervievat-o cand am înregistrat mărturiile supraviețuitoarelor traficului de ființe umane, păcălită de iubitul ei cu promisiunea unei vieți mai bune în Italia și lăsată de traficanții din Balcani o noapte înfiptă în gardul vilei de la balconul căreia sărise încercând să scape de umilințele prostituției forțate. Geanina era una dintre fetele în cazul căreia familia zicea că școala nu făcuse destul, iar școala spunea că familia e de vină.
Nu eram Argentina, fata a cărei mamă murise de SIDA și care credea că este urâtă pentru că toate prințesele pe care le iubea din cărțile de la adăpost aveau părul de aur. Argentina avea părul negru ca pana corbului, tenul măsliniu și și-a trăit primii ani de viață literalmente în groapa de gunoi.
Voiam să zic că nu sunt fată, rom sau de la țară, dar și că nu ar trebui să fie nimic în neregulă cu a fi oricare dintre lucrurile astea, și încă multe altele. Circumstanțele lui a fi fată, rom sau de la țară și încă multe alte lucruri trebuie schimbate. Nu putem fi toți băieți, români sau de la oraș sau din orice altă categorie mainstream, de privilegiat, care te face „norocos”.
Cred cu tărie că suntem programați din primele clipe de viață prin experiențele noastre, prin mediu în care trăim, prin comunitatea de care aparținem. Nu cred că este o programare de tip Matrix, nici una karmică, ci cred că este doar influența diverșilor factori asupra unui creier în continuă evoluție. Educația este unul dintre acei factori care ne influențează și ne programează. Dacă poate fi livrată în așa fel încât să aibă mai multe multe efecte benefice decât dezavantaje, atunci acest lucru trebuie să se întâmple începând de la nivelul oficial, acolo unde se concep politicile, strategiile și legile, și până la nivelul individual, pentru că nu toată lumea e la fel de norocoasă ca mine. Cu toții merităm să fim programați pentru a ne atinge potențialul uman maxim indiferent de sex, culoarea pielii sau orientare sexuală. Mai simplu, cred că școala trebuie să ne ajute pe toți să reușim în viață și să ne simțim norocoși. Când spun „toți” spun că nimeni nu trebuie lăsat pe din-afară.
*Acest editorial nu conține informații false. Unele nume au fost schimbate pentru protejarea identității victimelor și a minorilor.
de Daniel Kozak
Daniel Kozak este jurnalist și om de comunicare, crede în oameni, în drepturile lor și în puterea cuvântului. A lucrat cu minorități etnice, cu victime ale traficului și cu categorii sociale defavorizate, dar și cu președinți, directori și, cel mai greu, cu sine.
Foto: Nick Dolding
