Adevărata educație
Din momentul în care am promis că voi scrie câteva rânduri pentru un proiect care m-a făcut să devin conștientă de ignoranța mea față de maniera în care educația de dincolo de poarta școlii redă lumea care se află de partea cealaltă, trăiesc cumva într-o stare de incertitudine. De ce oare? Doar am fost și eu elevă, și într-o bună măsură încă mai sunt. Atunci de ce îmi este atât de greu să dau contur unei senzații care mă încearcă încă de când am realizat că educația potrivită îți poate deschide ochii?
În loc să ne învețe să ne folosim toate simțurile pentru a ne dezvolta gândirea și creativitatea și pentru a ne modela mințile, școala de astăzi vrea cu orice preț să ne raliem la majoritate, să nu ne distingem în mulțime, să ne uniformizeze spiritul. Din nou, mă întreb „de ce?”. Când fiecare dintre noi e unic, înseamnă că fiecare e o minoritate, iar a încerca să creezi o majoritate sau o gândire unanimă însumând personalități unice, nu poate fi decât un dezastru. Societatea este alcătuită din entități diferite, iar a accentua aceste diferențe până la punctul în care se dezvoltă un tip, conduce la nenumărate contradicții. Adevărata educație trebuie să integreze aceste entități separate, astfel încât să pună în valoare unicitatea fiecăruia dintre noi. Orice metodă care cataloghează copiii în funcție de aptitudinile, talentele sau temperamentele diferite ale acestora, nu face altceva decât să pună și mai mult în evidență diferențele dintre aceștia, contribuind astfel la crearea diviziunilor în societate.
Adevărata educație nu constă în a impune idealurile considerate bune de către cineva sau în conformarea unor valori care nu îi trezesc elevului un sentiment de respect sau de admirație, ci constă în a-l ajuta pe acesta să-și descopere idealurile pe care vrea să le atingă, să îl ajute să creeze valori noi, în care tânărul să creadă.
Ce simplu ar fi dacă educația ar depinde doar de noi, dacă nu ar trebui ca cineva să fie dispus să ne-o ofere. Dar, ca orice alt lucru în viață, și educația depinde de altcineva, iar dacă avem norocul să dăm peste cine trebuie, acest proces va fi unul valoros, care ne va face să creștem spiritual sau sufletește.
Am crezut dintotdeauna într-un sistem de învățământ bazat pe dăruire, pe iubire, pe dorința de a lăsa ceva în urma ta. Momentul în care mi-am dat seama de rolul pe care îl are școala în viața mea a fost acela în care am strigat-o, involuntar, pe doamna învățătoare „mamă”. Atunci mi-am dat seama cât de importantă era misiunea pe care dumneaei o avea în viață, iar cu trecerea anilor, am ajuns să cred că relația dintre un elev și un profesor trebuie să aibă la bază admirația. Altfel spus, profesorul trebuie să fie capabil să trezească în elevi admirația pentru acesta și dorința de a căuta mereu oameni care să îi inspire și după care să se ghideze.
Această dăruire apare atunci când educatorul nu se atașează de o metodă, ci, chiar și în lipsă de timp, caută să studieze fiecare elev în parte pentru a-i propune soluții special create pentru el.
Gabriel Săndoiu, profesor de filosofie, spunea
Există o singură manieră de a preda (în rest e pedagogie, adică umplutură, prefăcătoșenie): prin fascinație.
Fascinația apare doar atunci când profesorii sunt siguri de vocația lor și de interesul pe care îl au față de munca lor, întrucât adevărata educație nu se realizează prin constrângere și nici măcar prin convingere. Se realizează prin comunicare.
Vorbind de comunicare, împărtășesc o experiență care mi-a confirmat încă o dată că mereu va atrage mai mulți adepți sistemul de învățământ construit pe o relație în care elevul și profesorul se bazează pe comunicare, problematizare și îndoială. Ca student, am avut norocul pe care nu mulți îl au: să compar două sisteme de învățământ din același domeniu, dar cu modalități de predare cât se poate de diferite: unul dintre acestea se axează mai mult pe redarea informației, pe mijlocirea formulelor superficiale sau a lozincilor, în timp ce celălalt îl învață pe student să gândească, să îndrăznească să pună întrebări și să afle răspunsuri. Am constatat fără nicio urmă de surpriză că amfiteatrele sunt mai pline în cel de-al doilea caz, studenții sunt mai dornici să interacționeze cu profesorii și se creează legături durabile. Atunci când pui întrebări te descoperi, realizezi ce îți lipsește și te împlinești.
Încă din copilărie, suntem predispuși la a pune întrebări: cei mai mulți copii sunt curioși prin firea lor, ei vor să știe mai multe, doar că de cele mai multe ori întrebările lor stăruitoare sunt înăbușite de afirmațiile pretențioase ale adulților, de lipsa de răbdare a acestora, de modul lor nepăsător de a face să tacă curiozitatea lor. Adulții nu încurajează dorința copiilor de a întreba, nu alimentează curiozitatea lor, întrucât se tem de întrebările acestora. Este cu atât mai rău cu cât această tradiție continuă și în mediul academic.
Conformismul și supunerea unor păreri expuse de către cei care ar trebui să ne învețe nu-și au locul într-o educație adevărată. Cooperarea între elev și profesor înseamnă comunicare, iar aceasta este imposibilă dacă nu se formează o relație bazată pe încredere și respect mutual. Profesorul nu poate pretinde respect de la elevii săi atâta timp cât el nu dezvoltă o relație bazată pe acest sentiment. Cultivarea respectului pentru altul este de esența educației, dar dacă educatorul nu posedă el însuși această calitate, el nu-și poate ajuta elevii să ajungă la o viață integrată.
Tot în aceeași categorie de practici de evitat în mediul educațional se încadrează și perpetuarea fricii sau disciplinarea, întrucât aceasta este un mijloc lesnicios de a avea copilul în mână, dar nu contribuie deloc la înțelegerea problemelor pe care le ridică viața. O anume formă de constrângere printr-o disciplină care se bazează pe pedepse și recompense nu poate decât să mențină o liniște aparentă. Educația adevărată cultivă libertatea și inteligența, aspect care nu este posibil sub orice formă de constrângere care însoțește frica. Frica este o cauză a neexprimării tinerilor: frica de a greși, frica de a părea ridicol, frica de a te face de râs sunt sentimente care înăbușă dorința acestora de a se afirma, de a comunica, de a le adresa întrebări educatorilor lor. Ajungem astfel din nou la problema comunicării în procesul învățării.
Procesul de învățare nu începe cu adevărat decât atunci când ne descoperim pe noi, iar, după mine, aceasta ar trebui să fie cu adevărat misiunea educatorilor. „Numai o educație bazată pe cunoașterea de sine poate oferi libertate. Nici adaptarea perfectă la societatea actuală, nici promisiunea unei utopii viitoare nu pot da individului viziunea interioară care îi este necesară pentru a ieși din starea de conflict” (Jiddu Krishnamurti, autorul cărții „Despre educație”). O bună educație trebuie să-l ajute pe tânăr să cunoască prin experiență procesul vieții. Viața nu poate fi făcută să se conformeze la niciun sistem, iar o minte care a fost educată doar din punct de vedere teoretic este incapabilă să abordeze viața cu toate diversitățile, subtilitățile și profunzimile ei. Cea mai înaltă funcție pe care educația o are în viața noastră este tocmai de a crea indivizi capabili de a vedea viața în adevăratul ei sens, nu doar prin analize memorate din cărți.
Educația este o pârghie în transmiterea aspectelor ce conduc la dezvoltarea noastră ca indivizi și la crearea unei culturi noi. Această transmitere este un întreg proces de transformare a tânărului căruia i se dă posibilitatea să devină conștient de propria sa gândire și de propriile sale trăiri. Educația trebuie să îl pună în prim plan pe student, să îi ofere șansa să se descopere și să se maturizeze, să stabilească relații juste cu semenii și cu natura.
Anii pe care un elev îi petrece în băncile școlii trebuie să îi lase acestuia un sentiment de încântare și o savoare plăcută. Aceasta se poate întâmpla numai atunci când nu există constrângere, când educatorul și cel învățat participă deopotrivă la actul învățării.
de Tatiana Șoldănescu
Tatiana-Lăcrămioara Șoldănescu este studentă în anul al III-lea la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București și a activat ca voluntar pentru campania „Educația fără discriminare este și treaba mea!”. Tatiana a simțit din anii de gimnaziu că viitorul ei trebuie să fie legat de respectarea egalității oamenilor în fața legii, prin realizarea unei justiții de cea mai înaltă calitate din poziția de judecător.
