Școala românească prin ochii unui părinte
Bună ziua, oameni dragi!
Sunt mama unui elev de 11 ani şi mulţumesc Cerului pentru această calitate! Simt nevoia să aştern câteva rânduri despre "întâlnirea" noastră cu şcoala.
Copilul meu a avut marea şansă să frecventeze 3 ani cursurile unei şcoli anglo-italiene în sistem Montessori în Italia. A fost o experienţă pătrunzătoare atât pentru copil, cât şi pentru noi, părinţii. Aveam să descoperim o strategie educaţională pe care nu credeam ca vom avea posibilitatea s-o testăm. Stilul şi modul de abordare alese pentru a atrage copiii în sânul studiului ne-au marcat profund. Este minunat, ca mamă, să ai acel sentiment de linişte împlinită ştiindu-ţi puiul doritor să meargă zi de zi cu mare drag la şcoală. Au fost trei ani în care atât el, cât şi noi (eu şi soţul) am fost parte activă la tot ce-a presupus viaţa de şcolar. Prin activităţile derulate în şcoală, implicarea părinţilor în diferite proiecte era iminentă; astfel, legătura dintre copil-profesor-părinte era una solidă şi benefică.
Totul a decurs cu o voioşie parcă înnăscută.
Doar gândul că urmează să ne întoarcem în sistemul educaţional din România (am fost plecaţi într-o misiune NATO a soţului) ne mai umbrea câteodată suflul optimist. Şi totuşi nu voiam să fiu pesimistă, încercam să mă alimentez cu acea speranţă că poate în ultimii ani s-a schimbat câte ceva în tratarea învăţământului românesc sau mai bine spus, mă consolam singură. Am avut experienţa clasei I în România şi nu pot să spun că mi-a lăsat un gust dulceag. Nenumaratele ore petrecute alături de fiul meu pentru a-l încuraja să completeze fişe, auxiliare şi alte cerinţe ale temelor de zi cu zi obligatorii, nicidecum facultative, m-au făcut să apreciez şi mai mult ceea ce descopeream în şcoala din Italia. Nu vreau să-mi aduc aminte de acel abecedar care era pecetluit cu esenţa stereotipurilor de gen şi nu avea nicio abordare a înșelegerii grupurilor vulnerabile. După absolvirea clasei I, am simţit că i s-a luat o "povară" copilului meu, in ciuda faptului că a terminat cu brio, având rezultate maxime, încărcate cu diplome şi medalii de la diferite concursuri (română şi matematică) la care a participat.
Ȋn cei trei ani şcolari frecventaţi în străinătate, a reuşit să se încarce pozitiv din toate punctele de vedere: a învăţat să se autoaprecieze, să privească şcoala ca pe o a doua familie, să-i respecte şi să-i admire pe profesori, ajungând chiar să simtă că-i iubeşte ca facând parte din familia noastră, a descoperit spiritul de echipă în care aprecierea pentru oricare alt coleg indiferent de culoarea pielii (rasă), religie, limbă, stare sociala a fost literă de lege şi multe alte "plusuri" ale vieţii cotidiene.
De aceea, simţeam un gol în stomac atunci când a sosit luna septembrie 2017 şi începea clasa a V a, aici, în ţară.(Nu vreau să vă spun peste câte bariere birocratice şi administrative am fost nevoiţi să trecem până am reuşit să-l înscriem la şcoală ...)
Din fericire, copilul s-a adaptat mai repede decât mă aşteptam (pentru că mi-au împărtăşit alţi părinţi în situaţia noastră chinul prin care au trecut), a reuşit să se integreze în colectivul clasei şi să înceapă o nouă etapă a vieţii de şcolar. Recunosc că impactul cu primele teme "infinite" şi cu rigiditatea cu care era tratată relaţia elev-profesor l-au cam speriat şi chiar am simţit că suferea şi ducea dorul şcolii din Italia. Dar, treptat, a reuşit să intre in ritmul solicitat şi, după primul semestru, pot să spun că tot ceea ce-a descoperit în sistemul educaţional străin l-a ajutat enorm să se formeze şi să se integreze în orice grup nou, deşi a avut parte la început de câteva etichetări din partea unor profesori şi colegi, care-l subestimau pentru că venea de la o şcoală internaţională, la care învăţământul este sigur "prea soft" şi nu va reuşi să ţină pasul cu "şcoala puternică şi adevarată" din România (aşa susţineau ei). Lucru care s-a dovedit a fi complet fals, copilul având media 9,62 pe primul semestru. Faptul că aceste prejudecăţi sunt promovate şi perpetuate, chiar de cadre didactice, mi se pare inadmisibil, dar trăim într-o societate în care stereotipurile, ranchiuna, conservatorismul negativ îşi fac loc de "cinste".
Poate privesc toate acestea prin ochii unei absolvente de "Politici, gen şi minorităţi", dar şi fără să fi avut studiile de specialitate, tot aş fi identificat o diferenţă între cele două "trăiri" şcolare. Este nevoie de implicarea tuturor forurilor decizionale pentru o abordare şi o implementare corectă a educaţiei în şcoală. Trebuie să fie totul raportat la contextul în care trăim, nu putem lăsa învăţământul, cu tot ce presupune el, ancorat in rădăcinile unei epoci apuse, învechite prin natura sa şi prin modul de elaborare. Să încercăm să privim şi dincolo de nişte regului stricte, care trebuie aplicate doar de dragul că aşa au fost unii educaţi. Copiii noştri au nevoie de o altă viziune, care să-i formeze ca oameni pentru prezent şi viitor, nu pentru vremurile în care am crescut noi sau strămoşii noştri.
Ȋnchei cu gândul optimist că oameni precum dumneavoastră vor reuşi să-şi facă ecoul simţit printre cei care elaborează strategii educaţionale şi programe şcolare.
O zi frumoasă să aveţi!
Anghel Monica
