Educația pentru drepturile omului: o reflecție prin trei semne de întrebare
Organizația Națiunilor Unite (ONU) a numit decada 1995-2004 decada educației pentru drepturile omului. De atunci, agențiile ONU au dedicat resurse pentru dezvoltarea de planuri de acțiune și recomandări pentru a încuraja statele să dezvolte programe educative, atât manuale și programe școlare dar și proiecte de educație non-formală, prin care generațiile tinere să fie educate în spiritul drepturilor omului.
Obiectivul acestora este atât de a disemina cunoștințe legale și de cultură civică, dar și de a difuza valori, principii și stări de spirit. Acestea din urma nu pot fi subestimate deoarece acceptarea diferenței, solidaritatea socială și libertatea de expresie nu pot fi înțelese teoretic, ci doar printr-o practică zilnică, în modul în care interacționăm în familie, școală și spațiul public.
În context românesc, un astfel de proiect trebuie în primul rand să-și creeze un context favorabil. Responsabilitatea civică nu este doar informație care se transmite, ci este practică care se facilitează. Privind acest proiect cu ochii celei care a fost educată în școala românească timp de 15 ani, mă incearcă o ironică nostalgie recapitulând obstacolele pe care ar trebui să le depășim.
Ca și elev, revelarea notelor în mod public în urma tezelor și lucrărilor sau „ascultarea în picioare" se putea transforma ușor într-un teatru al umilințelor. Impunerea unei ierarhii timpurii intre cei care alcătuiau micro-cosmosul clasei avea efectul de a trasa granițele amicițiilor și rivalităților, și de a deveni modul prin care muți dintre noi ne defineam și percepeam abilitățile.
Mă intreb atunci: Cât de mult solidaritatea în spiritul drepturilor omului poate coexista cu un sistem de valorizare care umilește în public pe cei care nu corespund anumitor standarde de valoare?
Ca și elev, disciplinele erau predate sub forma unor insule separate de ani lumină- româna e despre gramatică, poezie și romane; istoria este despre evenimente, cauze, consecințe; geografia e despre țări, orașe, munți, ape, șamd. Școala era o lume a granițelor și constrângerilor decat o lume a multiplelor posibilități. În lumea posibilităților mutiple, matematica poate fi și poezie; țările de la geografie pot fi rezultatul cooperării și conflictelor de la istorie; iar pildele de la religie pot fi metafore in poezia de la română. Disciplinele noastre evoluau si deveneau dense în timp, însă nu prea iși vorbeau.
Mă întreb atunci: cât de mult un proces de învățare care pune accent pe compartimentalizare și bariere poate coexista cu o practică a drepturilor omului care arată cum discriminarea taie de-a lungul a mai multor categorii, de la gen, identitate sexuală, rasă, etnie, vârstă, dizabilitate, religie? E nevoie de o practică zilnică și îndelungată a interdiscplinarității ca să clarificăm de ce, sub formă de exemplu, e inutil să te identifici ca și feministă și să ai prieteni gay, dar crezi că romii au viața pe care o merita și te opui cu tărie acceptării refugiaților pe motiv că îți pun viața în pericol.
Ca și elev, autoritatea de necontestat aparținea profesorului. Aceasta lua diferite forme: de la ridicarea în picioare și murmurarea în cor a unui salut romanțat la intrarea acestuia/acesteia in clasă; la interzicerea folosirii 'scărilor profesorale'; la acceptarea, uneori inconștient, a fricii și rușinii ca emoții propice învățării; la predare ca un act de traducere a unor realitati incontestabile.
Nu incerc să incit la rebeliune sau anarhie în sala de clasă, sau să profesez obrăznicia și lipsa de respect, însa efectele acestei autorități le resimt până astăzi. Frica de a vorbi în public sau auto-ostracizarea în cazul unei răspuns gresit sunt virusuri transmise in școala romaneasca. Mă intreb atunci: cât de mult un proces de invățare care asociază cunoașterea cu acceptarea unei autoritati definitive poate coexista cu o practică a drepturile omului care depinde de activism, dezbateri si chestionarea status quo-ului?
Orice discutie a drepturilor omului în contextul școlii românești trebuie să deschidă portița unei constante interogări despre modul de cunoaștere si actul predării la care este expus elevul român. Doar așa putem sa compatibilizăm o cultură educațională care a promovat timp de decenii crearea de ierarhii, pedepsirea greșelii și limitarea imaginației, cu activismul și solidaritatea caracteristice drepturilor omului.
de Ioana Tuță
Ioana Tuță este membru fondator al ONG-ului ACTEDO, si are expertiza in domeniul drepturilor omului si relatiilor internationale. A lucrat in Programul de Advocacy al Amnesty International si Departamentul de Tratate al Inaltului Comisariat ONU pentru Drepturile Omului.
